miercuri, 13 iulie 2011

La scaldat

de Ion Creanga


Într-o zi, pe-aproape de Sânt-Ilie, se îngramadise, ca mai totdeauna, o multime de trebi pe capul mamei: niste sumani sa-i scoata din stative; altii sa-inivideasca si sa înceapa a-i tese din nou; un teanc de sumane croite, naltpâna-n grinda, astepta cusutul; pieptanusii în laita n-avea cine-i tinea de coada; roata sedea în mijlocul casei, si canura toarsa nu era pentru batatura! S-apoi,vorba ceea: Nu sedea, ca-ti sede norocul; tevi de facut la sucala; copil de tâta în albie, pe lânga altii vro cinci-sase, care asteptau sa le faci demâncare. Treaba era acolo, nu încurcala; si înca se cerea degraba, caci venea cu fuga iarmarocul de Falticeni, care acela este ce este. Si ma scoala mama atunci mai dimineata decât alte dati si-mi zice cu toata inima:

- Nica, dragul mamei! vezi ca tata-tau e dus la coasa, caci se scutura ovasul cela pe jos; si eu asemene nu-mi vad capul de trebi; tu mai lasa drumurile si stai lânga mamuca, de-i fa tevi si leagana copilul; c-apoi si eu ti-oi lua de la Falticeni o palariuta cu tasma s-o curelusa de cele cu chimeri, stii colc, ca pentru tine!
- Bine, mama! dar, în gândul meu, numai eu stiam. Toate ca toatele, dar la cusut si saraduit sumane si mai ales la roata, ma întreceam cu fetele cele mari din tors; si din asta pricina, rautacioasa de Mariuca Savucului, care, drept sa va spun, nu-mi era urâta, facea adeseori în ciuda mea si-mi batea din pumni,poreclindu-ma Ion Torcalau, cum îi zicea unui tigan din Vânatori.  Însa pentru asta tot îmi era draga, si torceam împreuna cu dânsa, la umbra nucului lor, câte-o movila de drugi de canura, de ma saruta mama, când i le aratam seara acasa. Asa ne duceam baietii si fetele unii la altii cu lucrul, ca sa ne luam de urât, ceea ce la tara se cheama sezatoare si se face mai mult noaptea, lucrând fiecare al sau; cum torceam eu, de-a mai mare dragul pe întrecute cu Mariuca, si cum sfârâia fusul rotii, asa-mi sfârâia inima-n mine de dragostea Mariucai! Martor îmi este Dumnezeu! si-mi aduc aminte ca odata, noaptea, la o claca de dezghiocat papusoi, i-am scos Mariucai un soarec din sân, care era s-o bage în boale pe biata copila, de n-as fi fost eu acolo. D-apoi vara, în zilele de sarbatoare, cu fetele pe câmpie, pe colnice si mai ales prin luncile si dumbravilecele pline de mândrele, dupa cules rachitica de facut galbenele, sovârv de umplut flori, dumbravnic si sulcina de pus printre straie, cine umbla? Povestea cântecului:
 Fa-ma, Doamne, val de tei
Si m-arunca-ntre femei!

Si, scurta vorba, unde erau trei, eu eram al patrulea. Dar când auzeam de leganat copilul, nu stiu cum îmi venea; caci tocmai pe mine cazuse pacatul ss fiu mai mare între fraai. Însa ce era sa faci când te roaga mama? Dar în ziua aceea, în care ma rugase ea, era un senin pe cer si asa de frumos si de cald afara, ca-ti venea sa te scalzi pe uscat, ca gainile. Vazând eu o vreme ca asta, am aparlit-o la balta, cu gând rau asupra mamei, cât îmi era de mama si de necajita. Adevar spun, caci Dumnezeu e deasupra! De la o vreme, mama,crezând ca-s prin livada undeva, iese afara si începe a striga, de da duhul dintr-însa: Ioane! Ioane! Ioane! Ioane! Si Ion, pace! Vazând ea ca nu dau raspuns de nicaieri, lasa toate în pamânt si se ia dupa mine la balta, unde stia ca ma duc; si, când colo, ma vede tologit, cu pielea goala pe nisip, cât mi ti-i gliganul; apoi,în picioare, tiind la urechi câte-o lespejoara fierbinte de la soare, cu argin tprintr-însele, si aci saream într-un picior, aci în celalalt, aci plecam capul îndreapta si în stânga, spunând cuvintele: “Auras, pacuras, Scoate apa din urechi, Ca ti-oi da parale vechi; si ti-oi spala cofele si ti-o bate dobele! Dupa aceea zvârleam pietrele, pe rând, în stioalna unde ma  scaldam: una pentru Dumnezeu si una pentru dracul, facând parte dreapta la amândoi; apoi mai zvârleam câteva, de încuiam pe dracul în fundul stioalnei, cu bulbuci la gura; s-apoi, hustiuliuc! Si eu în stioalna, de-a cufundul, sa prind pe dracul de-un picior, caci asa ne era obiceiul sa facem la scaldat, de pe când Adam -Babadam. Dupa asta, ma mai cufundam de trei ori în rând, pentru Tatal, pentru Fiul si Duhul Sfânt, si înc-o data pentru Amin. Apoi ma trageam încetisor pe-ocoasta, la marginea baltii, cât mi ti-i moronul, si ma uitam pe furis cum se joaca apa cu piciorusele cele mândre ale unor fete ce ghileau pânza din susul meu. Mai frumos lucru nici ca se mai poate, cred! Toate acestea le privea biata mama, uitata cu mâinile subsuoara, cum e omul necajit, de dupa  un dâmb din prund, aproape de mine. Dar eu n-o vedeam pe dânsa, caci eram în treaba. În totului tot, a fi trecut la mijloc vro jumatate de ceas, cât a zabovit mama acolo, mai vro trei-patru de când fugisem de-acasa, s-ar fi trebuit sa înceapa a mi se pune soarele drept inima, dupa cum se zice, caci era trecut de amiaza. Însa eu ,în starea în care ma aflam, fiind cuprins de fericire, uitasem ca mai traiesc pe lume! În sfârsit, mama, cât era ea de tare de cap, de la o vreme pierde rabdarea si vine tiptil, în vârful degetelor, pe la spatele mele, când ma uitam la fete, cum va spun, îmi ia toate hainele frumusel de pe mal si ma lasa cu pielea goala în balta, zicându-mi cu naduh:
- Îi veni tu acasa, coropcarule, daca te-a razbi foamea, s-apoi atunci vom avea alta vorba! Si se tot duce. Ei, ei! ce-i de facut, Ioane? Fetele de laghilit, care vazura asta, numa-si dau ghiont una alteia si chicoteau pe socoteala mea, de rasuna prundul. Iara eu intram în pamânt de ruaine, si cât pe ce sa ma înec, de ciuda ce-mi era. Si din dragostea cea mare de mai dinioarea, îmi venea acum sa le strâng de gât, nu altaceva. Dar vorba ceea: “Poti opri vântul, apa si gurile oamenilor?” De-aceea le-am lasat si eu pe fete sa râda, pâna li s-a duce gura la ureche, si pândind vreme pe când sed ele plecate si dau pânza în apa la ghilit, fac tusti! din balta s-o iau la sanatoasa; si asa fugeam de tare pe prund,de sareau pietrele, pe care le stârneam cu picioarele, cât mine de sus. Si fuga, si fuga, fara  sa ma uit în urma, pâna ce dau între huditi, pe drumul care ducea la noi acasa. Dar nu merg pe drum, de rusine sa nu întâlnesc vrun om, ci sar în gradina lui Costache si merg tupilus prin papusoi; apoi într-o hudita, din hudita în gradina la Trasnea, si iar prin papusoi; si când aproape sa ies din gradina, ma simtesc câinii lui Trasnea, si la mine, sa ma rupa! Ce-i de facut? Auzisem eu din oameni ca, daca vrei sa nu te muate câinii si sa te lase în pace, cum îi vezi ca sar la tine, sa te tupilezi jos la pamânt si sa-i lasi sa te latre cât le place, fara  sa te urnesti din loc; caci ei bat cât bat si, de la o vreme, te parasesc si se duc.
Si adevarat este, caci asa am scapat si eu de câinii lui Trasnea, atunci când am dat peste pacat cu ei si ei cu mine. Noroc din cer pâna -n pamânt ca nu m-a prins melianul si haramninul de Trasnea, care avea mare ciuda pe mine, de cand ma zapsise în gradina lui la furat mere domnesti  si pere sântiliesti, caci m-ar fi snopit în bataie. S-apoi numai asta mi-ar mai fi trebuit acum, cât eram de pricopsit! În sfârait, dupa ce m-au lasat câinii lui Trasnea în pace, cum v-amspus, am sarit în raspintenele unui drum; de acolo, în gradina la noi, si atunci mi s-a parut ca ma aflu în sânul lui Dumnezeu. Si merg eu acum fara  pasare prin papusoi, pâna în dreptul ograzii, si ma uit printre gard si vad pe mama cum se da în vânt dupa trebi, când în casa, când afara; si-mi era mai mare mila de dânsa, dar si de pântecele meu cel stocit de apa înca îmi era mila. Vorba ceea “Mila mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima de mila ce -mi este”. Si nemaiputând suferi foamea, încep a marnai ugilit printre gard: Mamucai, iacata-ma-s! S-odata si sar în ograda, ma înfatisez dinaintea mamei, asa chipos cum eram, îi apuc mâna cu sila, o sarut si zic, scâncind:
-Mama, bate-ma, ucide-ma, spânzura-ma fa  ce stii cu mine; numai da-mi ceva de mâncare, ca mor de foame! Vorba ceea: “Golatatea înconjura, iara foamea da de-a dreptul”. Ea,atunci, cum e mama cu bunatate, se uita gales la mine si zice oftând:
-  Bine-ti sede, coscogeme coblizan, sa umbli lela pe drumuri în halul acesta si sa ma lasi tocmai la vremea asta fara leac de ajutor! Hai de manânca, dar sa stii ca mi te-ai lehametit de la inima; doar sa te porti de-acum tare bine, sa mai fiu ceea ce-am fost pentru tine; dar nu stiu, zau! Si, scurta vorba, vazând ca m-am pus rau cu mama, îi juruiesc eu ca ce-am facut n-oi mai face. Apoi umblu tot cu binisorul pe lânga dânsa si nu ies din cuvântul ei afara  nici cu fapta, nici cu vorba, caci: “Vorba dulce mult adduce”; la trebi-s harnicut cât se poate: derdicam si maturam prin casa ca o fata mare, de n-avea mama grija când se ducea undeva. Si-ntr-o zi o vaz ca ma saruta si-mi zice cu blândete:
-  Dumnezeu sa te înzileasca, Ionica, dragul mamei, si sa-ti dea de toate darurile sale cele bogate daca te-i purta cum vad ca te porti de-o bucata de vreme încoace! Atunci eu, pe loc am început a plânge, si bucuria mea n-a fost proasta. Si mai multa mustrare am simtit în cugetul meu decât oricând. Si de m-ar fi batut mama cu toate gardurile si de m-ar fi izgonit de la casa ca pe un strain, tot n-as fi ramas asa de umilit în fata ei, ca atunci când m -a luat cu binisorul! Si sa nu credeti ca nu mi-am tinut cuvântul de joi pâna mai de-apoi,pentru ca asa am fost eu, rabdator si statornic la vorba în felul meu. Si nu ca ma  laud, caci lauda-i fata: prin somn nu ceream de mâncare, daca ma sculam, nu mai asteptam sa-mi dea altii; si când era de facut ceva treaba, o cam raream de pe-acasa. S-apoi mai aveam si alte bunuri: când ma lua cineva cu raul, putina treaba facea cu mine; când ma lua cu binisorul, nici atâta; iar când ma lasa din capul meu, faceam câte-o draguta  de trebusoara ca aceea, de nici sfânta Nastasia, izbavitoarea de otrava, nu era în stare a o desface cu tot mestesugul ei. Povestea ceea: Un nebun arunc-o piatra în balta, si zece cuminti n-o pot scoate. În sfârsit, ce mai atâta vorba pentru nimica toata? Ia, am fost si eu, în lumea asta, un bot cu ochi, o bucata de huma însufletita din Humulesti, care nici frumos pâna la douazeci de ani, nici cu minte pâna la treizeci si nici bogat pâna la patruzeci nu m-am facut. Dar si sarac asa ca în anul acesta, ca în anul trecut si ca de când sunt, niciodata n-am fost!
Gradinita Casa Fericirii

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu