miercuri, 9 februarie 2011

Povestea copacilor

Odată, demult, copacii au pornit să-şi caute o aşezare pe întinsul ţării. Au plecat de la ţărmul însorit al mării, către culmile înzăpezite ale munţilor. Întâi salcâmul şi-a tremurat mărunt bănuţii frunzelor şi a hotărât să rămână pe loc.
- Or să te bată vânturile din larg şi nisipul o să-ţi prăfuiască frunzele!
- Nu-i mnimic, s-a scuturat vesel salcâmul. Îmi place soarele fierbinte şi marea albastră. Şi apoi... trebuie să
rămână cineva şi aici. Drum bun!
Drumul ducea de-a lungul văilor şi cotea pe lângă  râuri şerpuitoare. Sălciile s-au aplecat cu crengile deasupra apei şi s-au oprit pe mal.
- Ne primiţi printre voi, sălciilor?- au întrebat răchitele.
- Da! – răspunseră în cor sălciile.
- Şi răchitele s-au oprit pe malul plin de umezeală al râului.
Mai departe, drumul urca uşor pe coline însorite. Aici e de noi! – au spus pomii roditori. Şi s-au răspândit pe coastă: vişinii, cireşii, merii şi perii, gutuii şi nucii.
Plopilor le-a plăcut drumurile întinse ca nişte panglici cenuşii şi s-au înşirat de-o parte şi de alta, să străjuiască, drepţi ca lumânările. Ceilalţi copaci au mers mai departe. Pe culmea dealurilor, teii au făcut horă cu castanii şi s-au luat la întrecere:
- Cine o să înflorească mai frumos?
Castanii au ridicat pe crengi ciorchini de flori ca nişte candelabre. Teii şi-au aninat cerceluşi de flori mărunte şi aurii. Vântul a luat mireasma lor şi a dus-o spre câmpie, unde iarba a suspinat:
- Ah, ce frumos miroase!
- Ce s-a întâmplat? – au întrebat vrăbiile, ameţite de parfum.
- Au înflorit teii, a şoptit vântul.
Şi-acum copacii, călătorii, au ajuns la poalele munţilor. Unii s-au oprit să răsufle şi-apoi nu s-au mai îndurat să plece. Izvoarele limpezi şi răcoroase veneau cu repeziciune din susul muntelui şi alergau la vale. În jurul lor s-au adunat crânguri albe de mălini şi dumbrăvi de arini. Păsărelele au năvălit în stoluri şi s-au cuibărit în ramuri. Au răsunat crângurile şi dumbrăvile de cântecul lor! Alţi copaci au urcat voiniceşte mai sus. Stejarii falnici, împreună cu fraţii lor, gorunii, şi-au înfipt rădăcinile adânc în pământ,ca să-l întărească împotriva puhoaielor. Fagii au mai urcat o vreme, apoi s-au oprit, îmbrăcând muntele cu păduri întunecoase şi dese.
Mesteacănul s-a prins la luptă cu bradul: cine suie mai sus? Mesteacănul a învins la început, plăcându-i lumina orbitoare a soarelui. Dar bradul s-a furişat pe sub umbra mesteacănului – căci lui îi place umbra – şi astfel, până la sfârşit, el a fost cel mai tare. Şi s-a urcat mai sus, tot mai sus, până a rămas singur să stăpânească înălţimile. Şi aşa a căpătat muntele o podoabă veşnic verde. Pădurile de brad s-au înălţat drepte, umbroase şi tăcute, îmbălsămând aerul cu mireasma tare a răşinii.
- Cine, cine e mai sus ca mine? – a întrebat mândru bradul.
- Iaca noi! – au răspuns jnepenii, culcându-şi crengile pe culmea pietroasă, ca să nu-i smulgă vântul şi să le ţină de cald bunul, bătrânul pământ. Iar ienuperii pitici au şoptit sfioşi:
- Şi noi!...
- Ei aş! – s-au grozăvit brazii. Parcă voi sunteţi copaci? Voi sunteţi... da, nişte arbuşti, nişte tufişuri!
- Şi ce dacă? – s-au veselit jnepenii şi ienuperii. Şi noi avem rostul nostru.
Dar brazii au tăcut, socotind mereu că-s stăpânii lumii, ceea ce nu era adevărat. Nu-i aşa?
Gradinita Casa Fericirii

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu