duminică, 30 ianuarie 2011

A„iubi“, a „dori“ - Treziri nocturne. Francoise Dolto

Sã ne întoarcem la trezirile din timpul noptii; la acei copii care se trezesc în plinã noapte si încep sã plangã. La ce varstã? O fetitã de trei ani care de altfel este foarte echilibratã, ne spune mama. Cu toate acestea, de trei luni se trezeste în fiecare noapte. Atunci, mama a fãcut o micã anchetã printre prietenele ei, care au si ele copii mici ce se trezesc de trei sau patru ori pe noapte: „Am consultat medicul pediatru si i-am spus cã nu pot fi de acord cu aceste treziri, pentru cã nu am sã rezist mult timp în ritmul ãsta. I-am cerut calmante pentru copil, dar nu mi-a dat. Cu toate acestea, eu sunt pentru calmante si pentru scutece, în timpul noptii.“
De ce aceastã întoarcere la scutece? Nu vãd legãtura. Mãrturisesc cã mi se pare si mie ca nuca-n perete... E vorba de o fetitã mare, care are deja trei ani; nu e ca în cazul trezirilor nocturne ale sugarilor... si a început doar de trei luni... Or, trei ani este varsta la care copilul este interesat de diferenta dintre sexe. E varsta la care o fetitã îsi iubeste cu patimã tatãl. Mama din scrisoare nu ne vorbeste despre sotul ei dar, cu sigurantã, în timpul noptii ea este în pat cu el. Cred cã si fetita ar vrea sã aibã pe cineva alãturi cand doarme, ca si mama ei. De altfel, aceastã mamã ne spune cã atunci cand fetita se trezeste, începe sã strige: „Mamã!“, „Mamã!“ sau „Apã“ sau „Tatã!“ si dacã nu i se rãspunde e o adevãratã dramã, tipete si asa mai departe.
Ar fi de un real ajutor pentru fetitã dacã, din cand în cand, ar merge sã o linisteascã tatãl ei, spunandu-i: „Sst! Mama doarme. Toatã lumea trebuie sã doarmã. Dormi si tu!“

De asemenea, mama ar putea face mici aranjamente în camera copilului. De exemplu, sã-i punã pe o mãsutã, langã pat, un pahar cu apã. De multe ori, acel „pipi în pat“ (mã gandesc la asta din cauza scutecelor despre care vorbeste mama) dispare cand copilul are apã la îndemanã. Lucru cu totul paradoxal pentru pãrinti. Explicatia constã în faptul cã, nelinistit sau angoasat, copilul are nevoie de apã. Or, mijlocul imediat de a „face“ apã este acela de a face pipi în pat; iar altul ar fi sã bea. Ei bine, dacã copilul care are obiceiul sã facã pipi în pat are un pahar cu apã lîngã el, va bea. Probabil e un copil care are spaime nocturne; la trei ani e normal. Ele reapar pe la sapte ani, mai ales sub formã de cosmaruri. La trei ani sunt trezirile: îsi cautã mama, vrea sã fie iarãsi mic ca sã stea tot timpul langã ea; pentru cã e varsta cînd copilul creste si începe sã devinã constient cã e fetitã sau bãiat. În timpul zilei unul din pãrinti se poate juca cu el de-a baba oarba, fãcand întuneric în camerã. Legati la ochi, se prefac cã e noapte, se ridicã, se aseazã, aprind, apoi sting lumina etc. Dar nu se mai duc sã-l trezeascã pe tata sau pe mama. Cred cã, prin joc si în urma unor explicatii, copilul va întelege cã trebuie sã-i lase pe pãrintii sãi în pace; fetita, cand va fi mare, va avea si ea un sot, dar acum e micã, chiar dacã nu mai e un bebelus. Cred cã e o fetitã care nu are încã suficientã autonomie fatã de mama ei. De pildã, sã aleagã singurã cu ce sã se îmbrace, cum se piaptãnã, sã facã o multime de lucruri pentru ea. Este varsta cand începe cochetãria. Mamele îsi pot ajuta mult copiii sã nu mai aibã aceste întoarceri nocturne la „cuib“, dacã în timpul zilei îi ajutã sã fie independenti. Cam asta e! Ce sã vã mai spun? Nu înteleg deloc povestea cu scutecele. Dacã au ajuns acolo, înseamnã cã fetita mai face încã pipi în pat?

Se pare cã da. De fapt, copilul e nelinistit deoarece îi vine sã facã pipi noaptea? Cred cã mama vorbeste despre scutece pentru noapte pentru ca fetita sã nu mai aibã motiv sã se trezeascã... Tocmai asta e, aceastã fetitã vorbeste de pipi pentru cã în mintea ei diferenta sexualã este o diferentã de pipi. Cred cã mama trebuie neapãrat sã îi explice cã bãietii si fetele au sexe diferite, sã pronunte cuvantul „sex“ si sã-i spunã cã asta nu are legãturã cu pipi; cã este o fetitã drãgutã si va fi o domnisoarã, iar apoi o femeie, ca si mama ei. Dar poate cã lucrurile se explicã si prin faptul cã aceastã fetitã de trei ani doarme încã într-un pat cu gratii si nu poate cobora singurã sã facã pipi. Dacã e asa, tatãl poate sã scoatã gratiile sau sã schimbe patul.

Un cuvînt si despre calmante. Medicul are perfectã dreptate dreptate: calmantele nu o ajutã decat pe mamã. Dar tot asa ar ajuta-o, fãrã sã-i facã rãu copilului, dacã fetita ar merge uneori sã doarmã în altã parte, de pildã la o prietenã bunã. În cazul în care copilul ar merge sã doarmã la o verisoarã sau la o prietenã, în opt zile totul s-ar termina. Pentru cã aceastã fetitã este singurã si, la trei ani, geloasã pe cei doi care sunt împreunã în pat. În orice caz, nu trebuie nici certatã, nici calmatã, ci trebuie înteles ce se petrece în ea cu ocazia mutatiei care are loc la trei ani: fie din cauza cresterii corpului sãu, stramtorat într-un pat care o infantilizeazã si de care se loveste, fie din cauza dezvoltãrii inteligentei care a fãcut-o sã remarce cã „pipi“ are legãturã cu diferenta sexualã, despre care mama ei nu i-a dat informatii linistitoare. A droga un copil care nu doarme nu e o solutie. Mai bine faci un efort sã întelegi cã el creste, în ceea ce priveste corpul si cunostintele, si sã actionezi pentru a rezolva unul din aspecte, iar despre celãlalt sã-i vorbesti.

Mai sunt douã scrisori. Una vine din partea unei bunici, cealaltã de la o mamã. Ele vorbesc de copii putin mai mari, care pun probleme specifice. Iatã mai întai scrisoarea bunicii, care e nelinistitã pentru nepotul ei de unsprezece ani. Acest bãiat face încã pipi în pat, de multã vreme, desi a fost dus de nenumãrate ori la doctor: „Vãzandu-l cum creste cu acest mare handicap, vã întreb: ce ne sfãtuiti? Ce sã mai facem?“

În primul rînd i-as spune bunicii cã mã bucur cã se intereseazã de aceastã problemã a nepotului ei. Acest copil e deja mare, va trebui sã-si asume propria dezvoltare sexualã. Pentru cã adevãrul este urmãtorul: la un bãiat, cand face pipi în pat, este întotdeauna ceva legat de problema sexualitãtii lui. Nu stiu dacã aceastã familie, în special tatãl, se intereseazã de acest copil. Nu se spune nimic despre tatã. Doar ceva despre un frate.
Dar bunica este cea care ne scrie. Aceastã bunicã trebuie sã-i dea bãietelului cat mai multã afectiune inteligentã, fãrã sã se fixeze pe faptul cã face sau nu pipi. În ceea ce-l priveste pe bãiat, dacã situatia îl deranjeazã, ar putea consulta un specialist. Cu sigurantã existã si în regiunea unde trãiesc ei asa numitele consultatii medico-psiho-pedagogice (CMPP) unde sunt psihoterapeuti. Iar Asigurãrile Sociale ramburseazã curele psihoterapeutice. Dacã bãiatul e cu adevãrat îngrijorat, la varsta lui poate vorbi cu cineva pe aceastã temã, cu mult înainte de pubertate. Dar nu trebuie culpabilizat pentru un control sfincterian imposibil, semn al unei imaturitãti psihologice, la care si familia si bunica sunt probabil complici.

Cealaltã scrisoare se referã la un adolescent de paisprezece ani. Acest bãiat, ni se spune, are angoase nocturne; o teamã maladivã de întuneric, încã de la varsta de sapte ani. Adoarme si, cand se trezeste uneori în timpul noptii, îi e fricã.
Deci, a început la sapte ani. Trebuie sã spun cã un copil care nu are cosmaruri în jurul varstei de sapte ani nu e normal; de fapt, la sapte ani, orice copil are cosmaruri cel putin de douã sau trei ori pe sãptãmanã. Din ce cauzã? Pentru cã este varsta la care un copil trebuie sã facã diferenta între a iubi si a dori pe cineva. În ochii copilului, tatãl si mama se iubesc, dar între ei existã în plus dorinta si intimitatea camerei lor pe care vor sã le pãstreze. Iar acest copil, pe întuneric, e cuprins de angoase... Au trecut sapte ani de cand le poartã cu el, are acum paisprezece si a venit de mult vremea sã meargã sã stea de vorbã cu un psihoterapeut, de preferintã un bãrbat, cãruia sã-i poatã povesti fãrã retineri cosmarurile sale si sã le înteleagã sensul. La sapte ani – trebuie spus la toatã lumea – copilul are cosmaruri legate de moartea pãrintilor sãi, lucru excelent, normal si inevitabil. Copilãria trebuie sã moarã în el: adicã sã moarã „mama de lapte“ si „tatãl dintilor de lapte“. Proces care, probabil, la acest bãiat nu s-a realizat încã. Acum e prea tarziu ca sã-i rãspundem asa, pe calea undelor. Acest copil trebuie sã vorbeascã cu un psihoterapeut.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu