miercuri, 15 septembrie 2010

Autonom sau temator?

Vã amintiti de "Albã-ca-Zãpada si cei 7 Pitici"? - acolo, in poveste, cãsuta piticilor era micã, in ea existau pãtuturi mici, scãunelele si mãsutele erau mici, dulãpioarele erau si ele mici- adaptate nevoilor si dimensiunilor piticilor. Cum oare ar fi reusit piticii sã se catere intr-un pat prea mare sau sã mãnânce sezând pe un scaun prea inalt - incomod, nu? La fel e si cu prichindeii nostri : ei vor sã se adapteze lumii adultilor: unei lumi atât sociale, cu reguli, canoane, interdictii, dar si unei lumi fizice cu ploi, cu soare, cu zi si cu noapte, cu legea gravitatiei si a electricitãtii etc. Or aceastã lume a «oamenilor mari» nu e inteleasa pe deplin de cãtre copil; e necesar ca el, copilul, sã-si satisfacã trebuintele atât afective cât si intelectuale ale eu-lui sãu intr-un mediu permisiv, fãrã sanctiuni.
Acesta este JOCUL - care transformã realul in plan psihologic conform nevoilor sale: prichindelul asimileazã pãrtile componente ale lumii înconjuratoare si le reprezintã interior, structurat. Copilul poate fi impresionat (plãcut sau neplãcut) de o pisicã, de ploaie sau de troleul 511, atunci el va transforma simbolic realitatea si va include in jocul lui aceste elemente. Va pune intrebãri si mai apoi, pe lânga simbolurile create isi va alcãtui si limbajul adaptat la necesitãtile lui cognitive si afective. Astfel, dacã i-a fost teamã de pisicã, in jocul lui va exista sau va fi imaginat un soldãtel care nu se teme de pisici si chiar le alungã din preajma copilului, si astfel micutul isi rezolvã conflictul.
Acest "simbolism ludic" indeplineste la adult functia de limbaj interior (J.Piaget). Procesul de adaptare al piticului la lumea oamenilor mari are loc "in cercuri concentrice, dintre care cel de la 1 la 3 ani este cel mai important prin umanizarea amplã a trebuintelor,intentiilor, atitudinilor si a conduitelor de bazã" (U. Schiopu, Psihologia Vârstelor). Se pare cã tot din procesul de umanizare a trebuintelor face parte si tendinta accentuatã de a distruge, a rãsturna; acum copilul va goli sertarele, va rãsturna sticle pe care le va rostogoli, va târîi diverse lucruri - el este un fel de "James Bond" al lumii obiectelor si-l bucurã orice aventurã in care el ca omulet e implicat alãturi de lucrurile din sertare sau dulapuri. Dar sã nu uitãm cã prin miscare, deplasare, aruncare, el isi dobândeste o mare independentã - cunoaste si utilizeazã astfel mediul inconjurãtor, isi imbogãteste experienta trãita si o va folosi in procesul sãu de adaptare. In contextul emancipãrii motorii, apare si reprezentarea despre sine, a ce face sau ce este el, in comparatie cu ce ar dori pãrintii sã fie sau sã facã.
De la 1 la 3 ani, conform stadiilor de dezvoltare ale lui Erikson, este perioada ce corespunde crizei "autonomie versus rusine/teamã ", prin explorarea si cucerirea treptatã a universului sãu apropiat el isi reclamã nevoia de autonomie, dar capãtã si sentimentul de rusine care e benefic pe undeva deoarece el dezvoltã constiinta de sine a micutului. El invatã acum (si devine din ce in ce mai sigur pe miscãrile sale), sã mãnânce,sa bea singur din pahar, sã vorbeasca, dar nu stie pânã unde e autonom si pânã unde are nevoie de supraveghere. Copilul se aflã astfel intr-o crizã definitã de conflictul intre dorinta de a fi protejat si nevoia de a fi liber. De exemplu "ai voie sã te joci in nisip, mami e lângã tine, dar poti face buba la guritã dacã vrei sã si gusti din el", astfel el e liber sã se joace acolo unde si-a dorit, stie cã mami e in spatele lui in caz cã i se intampla ceva, dar a fost avertizat /i s-a indus teama de rãnire, cã va face "buba".
De o importanta esentialã este acum atitudinea pe care pãrintii o au fatã de inceputul de independentã a copilului lor: copilul se descoperã acum, odatã cu desoperirea lumii inconjurãtoare; el este totodatã cauza si efectul actiunilor sale. Dacã parintele va fi restrictiv sau excesiv de ocrotitor,dacã va transmite copilului cã orice face este rãu sau rusinos, omuletul isi va insusi un sentiment de vinã cã este asa cum este, alãturi de acela de indoialã sau teamã vis-a-vis de actiunile sale. Acesti pãrinti foarte directivi vor construi la copiii lor o lipsã de capacitate, o credintã de incompetentã si neputintã. (G.Sion, Psihologia Vârstelor)
De exemplu "esti un copil rãu dacã trântesti jucãriile !" sau "e rusine mare c-ai fãcut pe tine" - desigur,nu e frumos, si nici linistitor sã tot trânteascã sau sã arunce cu jucãrii, dar asta nu inseamnã cã e un copil rãu; de asemeni,dacã copilul nu s-a putut abtine sã facã pipi inainte sã cearã, nu e nici o mare rusine, e doar sfincterul lui, asupra cãruia poate incã nu a cãpãtat control. I se poate explica cã jucariile se vor supãra/se vor simti pãrãsite si alungate si apoi se vor strica dacã le tot aruncã , iar daca nu cere la olitã, se va uda, va mirosi urât si va trebui schimbat de hãinutele astea asa de frumoase, dar data viitoare mami e convinsã cã are o fetita mare si cochetã care va cere la olitã inainte de a ajunge pipilica pe rochita cea roz. De indatã ce observãm o imbunãtãtire a comportamentului, prichindeii vor trebui laudati : "bravo ! uite ce fericite sunt masinutele dacã nu le mai arunci ! sau uite ,rochita ta e mai frumoasã si parcã miroase mai bine dacã ai cerut la olitã". Dacã insã i se neagã autonomia, copilul se va intoarce impotriva lui insusi si va avea impulsul de a manipula. Teama, indoiala se referã la nevoia copilului de a avea un spatiu al lui, un interval delimitat in care sã-si dezvolte si sã urmeze propriile reguli .Ceea ce presupune cã un parinte prea permisiv ,care nu impune limite acestui interval-spatiu al copilului, nu insãmânteaza o fãrâmã de teamã, va avea un copil prea increzãtor si, ca atare se va crea un dezechilibru. Sentimentul autonomiei nutrit de copil, in aceastã perioadã de la 1 la 3 ani, spune Erikson, va duce la dezvoltarea autonomã si la conservarea simtului justitiei, al dreptatii - dacã copilul va imbrãtisa in viata de adult, o carierã economicã sau politicã. Intrebarea reprezentativã acestei etape de dezvoltare, pe care pare sã si-o punã micutul este: "pot sã fac asta de unul singur, sau am nevoie de sprijin ?" intrebare foarte importanta , (ca si rãspunsul la ea de altfel) in ce priveste ritualul mersului la toaletã. Este de asemeni importantã reactia pãrintilor la dorinta copilului de independentã. Principala tintã a copilului intre 1-3 ani este imitarea: imitarea adultilor este parte a unui joc(copilul copiazã atât gesturile pe care el le poate face, dar si gesturi noi pentru el, in mãsura in care isi poate vedea partile corpului ce executã aceastã gesticã), asa cum tot un joc este si imitarea actelor proprii (de exemplu când isi simuleazã somnul). Limbajul "este si el un proces de imitare, cãci limbajul ii este impus din afarã copilului, vine gata fabricat, sablonat, din lumea "celor mari" in care copilul doreste sã se integreze. Doar cã, asemeni jocului, simbolisticii acestuia, piciul va transforma cuvintele, expresiile si semnificatia acestora intr-un limbaj construit de el si care sã corespundã trebuintelor lui ceea ce noi numim "jargon" Punctele forte ale acestei etape: atât copilul cât si pãrintii ar trebui acum si nu mai târziu, sã capete increderea in sine si sã ia hotãrârea de a face fatã pericolelor. Asadar, aceastã etapã de la 1-3 ani in care, sustin multi autori, omul achizitioneazã 60% din experienta fundamentalã de viatã (B.Bloom) s-ar putea reduce la: exersarea alegerii libere, initiativei dar si auto-controlului.
Sursa: www.terapiam.ro

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu